Nu mai suntem

Suflă un vânt departe de noi,

Mă-nţarcă pe meleagurile pustietăţii,

M-aruncă-n iarnă şi apoi,

Mă-vie din nou sub steaua moartă.

Simbolul iubirii e însăşi fericirea,

Pe care n-o am.

Sirop de ploaie,

Să creăm pe-un altar,

Să rumegăm din nou

Fărâmituile de amintiri,

Să-nfrumusetăm o balta,

Să dăm culoare unui strop de apă.

Prinde-mă! Ş-adumă acum din vis.

Adu-mă!

Adu-mă sub cerul demult promis.

Am subţiat grosimea vieţii

Şi-am rugat-o să stea,

Să ne-nchinăm sub poalele ei.

Fugi! mi-ai spus...

Nu privi inapoi!

De ce?! am urlat către tine..

Dar când mi-am intors privirea,

Nu mai erai...

Nu mai esti...

Nu mai suntem...