Cand mi-a spus tata pe masina ca ar dori sa mergem la cimitir sa punem o lumanare mi-a spus sa nu ma supar. Fiind ultima zi din anul 2011 a considerat acest fapt unul frumos. Nu am refuzat.
Cand am ajuns ne-am dat jos din masina si l-am urmat. Va dati seama ca nici macar nu stiam unde se afla lacasurile lor de veci?.... M-am simtit foarte rusinata dar nu am lasat sa se vada. Am ajuns..Nu era cum ma asteptam. Mormantul era foarte mare si foarte frumos si am vazut poza bunicilor plasata frumos in mijloc. Simteam ca vreau sa plang. Ca trebuie sa plang! Am lacrimat putin dar din nou nu am lasat sa se vada asa ca mi-am sters de indata lacrimile.. Am observat ca numele lor era scris Câmpeanu in loc de Cîmpeanu si l-am intrebat pe Luci(tata) daca s-a facut cumva vreo greseala. A spus ca nu. Mi-a explicat ca pe bunicul il chema Câmpeanu cu â iar pe bunica cu î. Mi-a povestit despre faptul ca ultima ei dorinta a fost aceea ca pe mormant sa ii fie scris numele ca al lui.
Dupa ce a aprins lumanarea si am plecat a inceput sa imi povesteasca despre momentele in care el era nervos si o certa pe ea sau nu o putea intelege uitand ca la mijloc este batranetea. Dar cel mai mult mi-a parut rau si m-a durut a fost in momentul in care am simtit in vocea lui o durere groaznica pe cand imi povestea despre ultimii ani de viata ai bunicii mele(bunicul a murit inaintea ei). A spus ca a trait ca un "caine", iar singurele lucrui pentru care se mai ruga erau acele de a putea merge la baie singura, de a putea sa mai faca ceva de mancare si in mod special de a fi capabila sa mai faca o plimbare pana la cimitir...
Nu sunt egoista si regret ca nu am fost acolo in ultimele lor momente din viata dar nu as da timpul inapoi pentru ca exact la fel as fi facut. Am luat aceste decizii pe care altii probabil nu le-ar intelege in mod rational...Dar stiu ca acum sunt bine si sunt asa cu si-au dorit intotdeauna, lipsiti de orice griji.
